Încep prin a-i mulțumi lui Radu Paraschivescu pentru titlu, cu promisiunea că e un împrumut ocazionat de acest articol și cu speranța că nu o să fac de râs jocul lingvistic. În cei din urmă ani “românesc”, “din România”, “tradițional” ori “local” abundă în discursurile bucătarilor noștri care par a întoarce spatele fascinației gastronomiei universale și se lasă seduși de un trend ajuns și la noi, ca mai toate, cu ceva întârziere: glocalismul.

Mâncarea românească (atenție, există! – toate gastronomiile sunt influențate sau au un specific măcar subcontinental) are parte un tratament de înfrumusețare cu de toate: e dusă la spa și la sală, i se pune botox și silicoane. De multe ori tratamentul funcționează, alteori operația reușește dar pacientul e mort. 

Îi spunem nouă, reinventată, redescoperită, recuperată, reinterpretată, revizitată etc. Sub toate aceste denumiri, chefii gătesc preparate care au la bază ori rețete vechi, fie din cărți, fie de la bunici ori produse locale, ori ambele. Așa funcționează treburile în bucătăriile moderne și nici suedezii nu mai mănâncă precum vikingii și nici mexicanii ca mayașii ori aztecii. 

În ultimii ani am reușit să trecem de la “mândria ambalatorului român” la mândria producătorului local. Să ne căutăm livezile de mere, pădurile de hribi, marea de pește sau grădinile de tomate și sparanghel. Să facem vinuri decente și foarte bune, beri craft, pălincă de cireșe de amare, bragă și socată. Dar mai ales să căutăm și să găsim consumatori pentru toate acestea. Nu de alta, dar artizanatul nu o să coste niciodată atât de puțin ca industrialul. 

Revenind la gastronomia românească, din ce în ce mai multe restaurante reușesc să aducă în față clienților farfurii excelente. Să ofere experiențe gastronomice cu ADN dobrogean ori ardelenesc, să vândă alivenci și ostropel, caras sau fleici de la porci de Bazna. Recuperăm cu pași mici, dar apăsați, câte ceva din istoria pastorală și redescoperim oaia. Pe lângă, mai punem o spumă de trufe, niște bulbi de leurdă murată, un dolvecel liofilizat. Pentru că orezul cu ștevie și carne de la garniță poate fi servit și cu grijă la estetică. De multe ori iese, arată bine, avem și formă și fond. Alteori bucatele de inspirație țărănească sunt îmbrăcate cu haine noi ca împăratul din poveste, adică-s goale, în caz că ați crescut cu vloggeri și youtuberi și nu cu Hans Christian Andersen și frații Grimm ca generația mea, deja depășită.  

Trăim o nouă etapă gastronomică și cum la baza fiecărui gest futurist stă o mâncărime în dos scărpinatul apare inevitabil. De cele mai multe ori cu ghioaga recenziilor on-line ale celor care căutau ceaune cu fasole și ciolan și au nimerit la un meniu de degustare, cei care veniseră la nuntă pentru platouașul cu aperitive și au dat de flori de dovlecel umplut cu pecorino de oaie, dar mai ales cei care cred că un restaurant acătării cu mâncare românească de secol XXI v-a canibaliza grătarul cu mici și cârnați trandafir din târgul auto. 

Un astfel de proces durează, abia am început să strigăm pârtie, dar la final toată lumea o să dea mândră share ca la postările cu vedetele occidentale purtând iile românești. 

Textul a apărut în Suplimentul Zile și Nopți dedicat ialoc fest pentru perioada 31 august – 30 septembrie 2020.

Cosmin Dragomir este jurnalist culinar, scrie la gastroart.ro și povestește la Blid  –  Locantă Românească.